În loc de săptămâna în imagini

 
Postarea de astăzi nu are legătură cu domeniul de beauty, ci este una personală pe care mă gândesc de mult timp dacă are rost s-o scriu sau nu.
Motivul pentru care am decis s-o fac acum este acela că astăzi este Ziua Mondială a Artritei. Recent, Liga Română contra Reumatismului și Societatea Română de Reumatologie, în parteneriat cu AbbVie au lansat campania Mâini cu viață, campanie de informare cu privire la poliartrita reumatoidă. Scopul acesteia este de a-i sprijini pe cei care au fost diagnosticați cu această boală, dar și pe cei care prezintă simptome. 

Am ales să mă implic activ în această campanie, întrucât am această boală și știu cât e de dificil să trăiești cu ea și, mai ales, cât de dificil a fost până am fost într-un final diagnosticată. Vă voi fi foarte recunoscătoare dacă aveți răbdare să citiți această postare până la final, mai ales că se poate să suferiți de această boală și habar să nu aveți, așa cum am pățit eu. 

Povestea mea începe acum vreo opt ani de zile, când într-o dimineață m-am trezit cu arătătorul de la mâna dreaptă umflat, roșu și foarte fierbinte. Deși fac parte din categoria celor care amână mersul la doctor cât se poate de mult, m-am super panicat pentru că mă durea îngrozitor și am crezut că mi l-am rupt în somn. 

Așa am ajuns la Spitalul Colentina la un ortoped. Domnul doctor mi-a zis că nu e rupt, ci că probabil mi s-a umflat din cauză că folosesc prea mult mouse-ul (!!!). Mi-a dat niște analgezice și un unguent să mă dau și m-a trimis acasă. Peste o săptămână însă mi-a apărut aceeași problemă și la picior. Și nu, nu folosesc piciorul pe mouse. 

Și de-atunci a început călătoria mea, care avea să fie foarte lungă și care încă nu s-a terminat și probabil nici nu se va termina. De la înfășat degetele cu foi de varză, până la luat pastile cu pumnul, durerile nu mă lăsau nicicum. Mă rog, toată povestea a durat câțiva ani, timp în care am mai ajuns pe la niște doctori, dar tot fără niciun diagnostic. 

Așa c-am renunțat și-am învățat să trăiesc cu durerea, care devenea din ce în ce mai puternică și se extinsese și la alte degete plus genunchi. Mă trezeam în fiecare dimineață cu niște dureri absolut crâncene (dimineața se simte cel mai mult durerea sau după repaos mai lung). Să mă dau jos din pat era un adevărat exercițiu de voință, pentru că efectiv cum atingeam cu picioarele podeaua îmi venea să urlu de durere, abia puteam să-mi țin periuța de dinți în mână, nu puteam urca sau cobărî scări și trebuia să folosesc liftul chiar dacă stăteam la etajul 1, mergeam șchiop. 

În afară de faptul că aveam dureri crunte și nu mai puteam trăi fără calmante, oasele mi s-au deformat hidos. Am ajuns să fiu super complexată de mâna dreaptă și să mi-o ascund tot timpul, la fel si cu picioarele. Ajunsesem să-mi fie efectiv frică că într-o zi nu voi mai putea merge și-o să ajung în scaun cu rotile, frică de care nu am scăpat nici acum. 

Am început să merg din nou la medic, un alt medic, sperând să fiu totuși diagnosticată cu ceva, orice, și să mi se dea tratament. În următoarea perioadă, am făcut atât de multe analize, că eram toată găurită prin vene. Într-un final victorios am fost diagnosticată (artrită psoriazică) și-am început imediat tratamentul cu metotrexat. 

În următoarele luni de zile, cât a durat tratamentul, am ajuns să fiu ca un zombie. Tratamentul m-a terminat fizic și mai ales psihic. Pentru că am refuzat să iau antidepresivele prescrise de medic, m-am confruntat cu niște episoade de-a dreptul dramatice. Și nu exagerez absolut deloc; mi-e rușine să recunosc, dar așa a fost. Aveam cele mai negre gânduri pe care vi le puteți imagina. Perioada cât am făcut tratamentul, m-am izolat complet, stăteam numai în casă, iar joia, când făceam injecția, eram legumă. Nu aveam voie să consum alcool (și credeți-mă că vara când ieși la terasă și toată lumea din jurul tău se alcoolizează și tu bei apă plată...e cam trist) și nici să iau absolut niciun alt medicament pe lângă, nici măcar o aspirină. Îmi aduc aminte că la un moment dat am răcit foarte rău și mi-a luat o veșnicie până să-mi treacă pentru c-am apelat la fel de fel de leacuri băbești. 

Ideea e că tratamentul a funcționat până la un punct și eu eram din ce în ce mai bine. În iulie am plecat în concediu și pentru că nu a avut cine să-mi facă injecțiile (mi le făcea șefa mea), am făcut pauză de două săptămâni. Când m-am întors, am reluat, dar nu mai mergea treaba. M-am dus la medic cu coada-ntre picioare și mi-a dublat doza. Am continuat câteva săptămâni, ca în final să cedez și să opresc tratamentul de tot. 

Toate astea se întâmplau acum vreo trei ani. De atunci, nu am mai avut probleme. Dureri minore, când și când, nimic insuportabil. Până anul acesta, când a început iar distracția. Cauzele acestei boli nu sunt cunoscute și nici nu se știe ce anume declanșează aceste episoade. Problema este că în afară de durerile de oase, alte simptome mai sunt și stare de oboseală permanentă și depresie. Le resimt pe toate din plin și tare e greu când cei din jurul tău nu înțeleg sau nu știu prin ce treci...
În fine, în momentul de față nu sunt sub niciun tratament, încă mă târâi. Analizez foarte bine opțiunile pe care le am, mai ales că nu mai vreau sub nicio formă să fac metotrexat. Nu mi-e teamă de durere, m-am obșnuit cu ea. Teama mea cea mai mare este deoformarea articulațiilor, care se întâmplă as we speak.

Dacă ați rezistat până la final, vin la voi cu o rugăminte de suflet, aceea de a vă alătura acestei campanii și să vă arătați suportul față de cei care suferă de această boală. Ce trebuie să faceți este să realizați o fotografie de genul celei de mai jos, să-i dați share la voi pe profil sau pe pagina campaniei Mâini cu viață (link) cu hashtag-ul #handselfie. Atât și nimic mai mult. Veți primi recunoștința mea eternă :) 

De asemenea, vreau să le mulțumesc Cristinei (link) și lui Koko (link) pentru susținere! Dacă le faceți o vizită pe blog, veți vedea două clipuri care au legătură cu ce-am scris eu mai sus :) Și vă mulțumesc vouă tuturor, dacă vă veți implica în această campanie. MULȚUMESC!